„Eu nu înțeleg ce e special la coaching!”, o aud din dreapta mea pe Ema, sora cea mică a unuia dintre absolvenții cursului Magic Coaching. „Nu înțeleg nici de ce fratele meu și-a dorit atât de mult să devină Coach”.

E ora 2:45 noaptea și sunt în drum spre aeroport unde m-am angajat să o las. Se întoarce înapoi în Germania după ce și-a petrecut câteva zile de vacanță la bunicii ei din România.

„Vezi tu, coachingul este asemănător relației pe care o avem noi în acest moment”, i-am răspuns eu revenind din dulcea transă a condusului la starea de conștiență.

„Fratele tău a avut încredere în mine că te voi duce în siguranță la aeroport. Tu ai încredere în el și ai apelat la mine pentru că ai ceva important de făcut azi. Ieri te-ai lăsat ghidată de mine ca să ajungi de la Gară la stația de metrou Pipera de unde te-am luat.

Tu știai foarte bine unde îți dorești să ajungi, când anume și pentru ce motiv. Eu dispuneam de timp, mașină, carnet de conducere, încredere că pot să te ajut și bună-voință. Până acum fiecare dintre noi a făcut ce a promis că va face și iată că suntem aproape de aeroport.”

„Și doar pentru asta te plătesc clienții tăi?”, m-a privit ea nedumerită. „Mi se pare mult prea simplu.”

„E simplu în cazul tău pentru că ție îți este clar unde vrei să ajungi și ești conștientă atât de beneficiile pe care le ai când vei reuși cât și de posibilele consecințe în cazul în care pierzi avionul. Ai un obiectiv clar, ACCESIBIL SIMȚURILOR și FINALIZABIL. Amândoi ne putem da seama când ai reușit și când anume colaborarea noastră încetează. Atunci când vezi că ceasul nu indică mai mult de ora 3:00, vezi ușile de la intrarea în aeroport, simți mânerul valizei în mână și intri pe ușa de la aeroport … relația de colaborare dintre noi e gata.

Din momentul acela rolul meu s-a încheiat dar al tău continuă. Tu ești responsabilă să faci ce știi că mai ai de făcut ca să ajungi cu bine acasă. Eu nu am cum să fac acele acțiuni în locul tău. Cât de clar îți este acum?”, am verificat eu coerența explicațiilor mele la o oră matinală în care creierul meu e obișnuit să doarmă.

„Puțin mai clar”, a rostit Ema cu jumătate de gură.

„Pe o scară de la zero la zece, unde 10 este maxim, cât de clar îți este?” am folosit eu clasica întrebare de scalare din coaching.

„Opt”, vine răspunsul prompt al Emei, irelevant pentru mine dar relevant pentru pregătirea următoarei întrebări.

„Ce ar fi nevoie să fie diferit ca să fie nouă?”, pun eu întrebarea care scoate de la clienți mei diferența-care-face-diferența.

„Să aflu ce anume este complicat dacă în cazul meu spui că a fost simplu”, vine răspunsul cam după un minut de tăcere.

„Complicat este atunci când clienții mei vin cu obiective atât de vagi încât ne este greu atât mie cât și lui să răspundem la întrebările de mai jos:

Cum îți vei da seama, atât tu cât și eu că ai realizat ceea ce îți propui? Ce vom vedea, auzi sau pipăi?

Cum ne vom da seama că relația de parteneriat dintre noi a ajuns la final?

„Vezi tu”, m-am energizant brusc, „clarificarea așteptărilor reciproce într-o relație și la ce anume te angajezi să depui efort, să aloci timp și câteodată bani este un proces care în coaching poartă numele de CONTRACTARE. Ori foarte puțini dintre noi trecem printr-un astfel de proces în afara contractelor comerciale pe care le avem cu furnizorii de utilități, de exemplu.

De aceea, rolul meu este să aduc acest proces în atenția conștientă a clienților mei, atât înainte de a ne porni la drum cât și pe parcursul colaborării. Ori de câte ori, sau eu sau ei, simțim că ceva este neclar.

Cu tine, chiar dacă nu am discutat explicit despre tot ceea ce aștepți de la mine, o parte dintre lucrurile pe care le aveam fiecare de făcut a fost agreată de comun acord. Numai că noi nu avem o relație profesională ci una de prietenie, în care regulile nu sunt atât de formalizate.

Cât de clar îți este acum ce este special în coaching?”, am întrebat văzând că am ajuns în fața intrării aeroportului.

„Am ajuns la 9. Și știu ce o să mă întrebi: ce ar fi nevoie să fie diferit ca să fie zece?”, mi-a răspuns zâmbind Ema. „Îți promit că mă voi gândi în avion și voi reveni cu răspunsul”, a fost ultima replică pe care am auzit-o înainte să plec înapoi spre casă.

…

E 6:20 și am terminat de scris articolul. Nu am mai putut să adorm după ce am ajuns acasă de la cele două cafele pe care le-am băut pe drum. Așa că m-am apucat direct de scris.

Mă gândesc că aș fi putut să-i vorbesc Emei încă vreo 180 de ore, cel puțin cât durează cursul de coaching pe care îl predau la Universitatea Româno-Americană sub numele de Magic Coaching. Și tot nu cred că aș fi terminat de spus de ce profesia mea este numită în C.O.R. „SPECIALIST în activitatea de coaching” 😉

PS: Ca de fiecare dată când scriu ceva mă gândesc ce anume s-a schimbat în mintea celor care mă citesc. Așa că, dacă e ceva cu care te-am surprins în mod plăcut, scrie-mi câteva cuvinte cu efectul pe care l-am avut asupra ta.

PPS: Dacă tu ai fi în locul Emei, ce anume m-ai mai întreba?